Ești un copil minunat! Ai un suflet
cald si curat, deși încercat de atâtea supărări!
Ești un copil isteț și simpatic, ce
îmi umple sufletul de bucurie. Îți
simt caldura ori de cate ori mă gândesc la tine, fără chiar să te țin de
mână. Nu zic dacă te-aș ține,
aș crede că visez..
Astăzi sunt atât de fericită, este una din acele zile când vrei să admiri în
detaliu picăturile de apă zburând pretutindeni si particulele de praf
pierzându-se în aerul închis. Azi faci curat și știu că vei fi toată ziua cu mine. Te
aud fredonând atâtea melodii printre zecile de cutii pe care vrei să le arunci,
cd-uri vechi pline de amintiri, cadouri ce nu mai au valoare, vase, haine și alte minunății.
Dar ești prea ocupat să mă vezi zâmbind,
poate ai uitat că sunt tot aici!
M-am întristat puțin, iarăși m-a cuprins nostalgia. Mă intorc cu spatele la
tine, și par indiferentă, e clar că ești prea plin de treabă. Ei bine, recunosc, am ramas
la fel de răsfățată! Brusc însă, sunetul pașilor tăi ma face să tresar, apăsați tot mai adânc pe podeaua dură. Nu pot sa cred! Abia
ce mi-am întors mica supărare către tine și
ai simțit că trebuie să vii.
Ai șters geamul să te văd mai bine, ce
zi minunată, ți-ai adus pesemne aminte de
promisiunea mea. Cerul din globul meu s-a limpezit, iar ochii mei albastri
pătrund adânc în lumina soarelui de afară.
Cu o mișcare lentă, dar hotărâtă, deschizi
geamul ce ne desparte. Ușor brutal, cum iți stă în fire, să n-ai răbdare. Te uiți atent la mine, cu aceeasi curiozitate ca atunci
când ne-am cunoscut prima oară, dar eu stiu că acel regret nu-ți dă pace. Îți
amintești și tu cât te cunosc de bine și-mi
zâmbesti naiv. Dar știu că e trist, copilul din tine s-a
stins pentru ceilalti iar eu am rămas ultima ta prietenă de joacă. Doar eu
cunosc acel ultim fluture ce s-a salvat, ce se zbate adănc de câte ori mă vede,
el numai știe că locul tău, era aici. Simt cum
mă topesc ușor, iar o caldură îmi înfioara
trupul, de la obrăjori la rochiță, zâna s-a
preschimbat într-o floare roșie. De atâta
emoție..
Îți citesc gândurile, ochii tăi nu
mint. Sunt ochii mați, plini de hotărârea maturității, dar incă mai zăresc lumina acelei dimineți. Se poate oare stinge? Soarele tău nu apunea
pe-atunci.
De ajuns cu ce trăim acum, vreau să-ți
mai amintesc de mine! Mai ții tu minte
oare, știu sigur că n-ai să uiți, momentul când ne-am văzut prima oară?
Era o zi de iarnă, friguroasă, mult după Crăciun. Erai serios, ca un copil
precoce si plin de vise timpurii, dar nu te lăsai copleșit de responsabilitate îndeajuns de mult încât să uiți de îndatorirea ta de copil. Râdeai , țopăiai, glumeai, erai nebun de-atunci, o nebunie
demult fermecătoare.
Vremea
cadourilor trecuse odata cu sărbatorile, iar tu începusei să te saturi de
atatea jucării stricate. Aveai atatea! Păreai un copil atât de bogat, cu toții te admirau.. Paleta de culori extinsă, gama
variată, totul părea infinit. Jucăriile tale zâmbeau, unele de pe rafturi,
altele de pe jos, toate voiau un gram de atenție din grija ta nemăsurată. Cele triste îți măsurau indiferența cu aroganță,iar cele optimiste incertitudinea cu sufletul veșnic deschis , în timp ce acelea noi preferau să-ți cântărească entuziasmul cu electricitatea privirii.
Aveai o legătură specială cu fiecare dintre ele, ce părea că nu se va rupe
niciodată.
Însă în acel an, de Crăciun se stricaseră toate, le priveai cu neîncrederea
copilului dezamăgit, simțeai că vrei să le părăsesti breasla
de prefăcătorii și să crești. Îți doreai să
fii ca oamenii mari, să te imbraci elegant, să vorbești serios și
să fii până la capăt indiferent.
Ai început să-ți intri în rol, să depui eforturi
serioase să ajungi acolo unde îți propusesei.
Într-o dimineață, abia trezit vesel, dar puțin confuz, auzi zgomote la ușă. Deschizi, iar ochii-ți cad pe o cutie mare roșie. În jur
nimeni, iar pe cutie nu scria nimic. O iei temător în casă, fără planuri mari și fără vechiul entuziasm de a deschide orice are o
fundă mare și mult sclipici pe capac.
Cu aceeași atitudine, o despachetezi frumos.
Ah, de-ai fi știut că este o altă jucărie, o lăsai
afară, nu ai nevoie de jucării plictisitoare să-ți risipească timpul prețios! Dar cum
puteai să ghicești, sărbatorile trecuseră demult cu
alaiul lor de surprize..
Odată deschisă însă, părea imposibil să nu distingi frumusețea cadoului neașteptat,
privirea ta a rămas ațintită asupra fermecătoarei povești.
Arăta ca un glob cu stele plin de farmecul viselor tale. În el se reflecta un
plafon închis precum cerul înstelat, iar ceața
se lăsa purtată ușor de o mișcare lentă ca de vânt târziu. Totul încăpea
nestingherit în acel glob luminos, o miniatură a sufletului tău de copil. Apoi
te-a amețit, iar sub lumina difuză a nopții ai reușit
să distingi zâmbetul trist al unei păpuși,
cu fața luminată de o lună palidă. Te-a
privit cu ochii ei de porțelan, în timp ce mâinile ei alunecau
ușor pe interiorul sticlei. Și-ar fi dorit să iasă. Era o făptură curioasă, cu o
înfățișare
diafană, ușor stranie, chiar și pentru o imaginație
ca a ta.
Ai studiat-o zile în șir.
…
Iți petreceai nopțile fermecat de zambetul meu, iar ochii mei se
pierdeau clar dincolo de orice primejdie de a mă alunga în neprevăzut. Mă simțeam în siguranță
când degetele tale mângâiau blând luciul sticlei. Tot ce făceai făceam și eu deja, iar gândurile tale erau și ale mele. Reflectam aceleași vise, până atunci complet neîmpartășite, iar eu am aflat că sunt minunată!
Mă iubeai cu fiecare zâmbet ștrengăresc,
iar eu nu conteneam să te surprind cu gingășia
si curajul meu. Fiecare zi petrecută alături de tine era ca un fior cald
izvorât din serenitatea inimilor noastre . Vedeam pe chipul tău dorința de a sparge globul, pentru a avea acea comoară de
neprețuit și zi după zi speram că o vei face , iar tu știai că e cel mai mare vis al tău. Mi-aș fi dorit să ies, dar numai tu aveai puterea să mă
culegi din mormanul de stele.
Trecură zile, iar când tu ai apărut trist în fața mea, nu mi-a fost dat să înțeleg.
Fără nicio explicație ai deschis acel geam și m-ai lăsat să plâng dincolo de tine. Apoi, lacrimi
in ochi mi-au explicat frica ce te cuprindea. Ai preferat să fiu frumoasă
dincolo de vitrină, de teamă că dacă îmi vei sparge universul nu voi supraviețui. Ai crezut că lumea mea este mult mai minunată
decât cea pe care mi-o poți oferi tu, iar suferința că mă vei fi pierdut va fi nemărginită.. Am plâns
mereu, dar m-ai lăsat cu inima-ndoită, și
ai plecat..
Azi,
te uiți la mine cu ochii ăia plini de viață, dar știi
că timpul nostru a trecut. Valoarea mea a rămas neprețuită, iar speranța
de a nu mă fi avut ți-a măcinat fiecare gram de
amintire.
Mă ții în mână, la fel ca altădată, dar
prezentul te cheamă, și nu mai poate fi vocea mea. Am
rămas prietena ta, o unică speranță
către visele tale, ce ți-au ingropat demult entuziasmul.
De ce ai fost copil? Vino și ia-mă,
promit să fiu cuminte!
